Și noi, toți, la ora cinci după-amiaza, am simțit schimbarea în aer,
noi cei din birourile cu aer condiționat de pe Calea Victoriei, privind cum se întunecă cerul peste clădirile istorice,
noi cei din piețe, strângând prelatele peste munții de pepeni și de roșii,
noi cei din apartamentele încinse din Militari sau Colentina, lăsând curentul să mai sufle o clipă,
noi cei din parcuri, grăbind pasul cu câinii noștri, simțind cum vântul ridică praful de pe alei.
Am simțit cum aerul a devenit dens și galben-verzui și cum a început să miroasă a pământ reavăn și a frunze de platan înfierbântate.

Și apoi a început, cu picături mari și rare pe asfaltul încins, sfârâind la contact, un sunet mic și intim,
și imediat, într-o singură clipă, într-o singură mișcare colectivă,
noi toți am început să reacționăm,
să tragem în grabă rufele de pe sârmele de la balcon,
să închidem geamurile termopan, izolându-ne de ceea ce vine,
să ne adăpostim sub copertine de magazine și în scări de bloc, împărțind un spațiu mic cu străini,
să deschidem aplicația meteo pe telefoane, telefoane fabricate în Vietnam sau China,
telefoane care primesc date despre frontul atmosferic de la un satelit european ce plutește deasupra Africii, conectând decizia noastră măruntă la o rețea de tehnologie globală.

Și ploaia a venit cu adevărat, o perdea de apă,
o ploaie torențială născută din apa evaporată din Marea Neagră și din umezeala lanurilor de porumb din Câmpia Bărăganului,
și a lovit acoperișurile de tablă ale blocurilor comuniste și acoperișurile de sticlă ale clădirilor de birouri și capotele mașinilor blocate în trafic,
și s-a scurs în jgheaburi și burlane,
și a umplut gurile de canalizare, guri de canalizare înfundate cu frunze și pungi de plastic și măști chirurgicale aruncate,
și bălțile s-au format instantaneu, oglinzi tulburi reflectând cerul plumburiu și reclame la farmacii.

Și porumbeii s-au strâns sub podul Basarab și sub streșinile caselor vechi din Cotroceni,
și câinii fără stăpân au găsit adăpost la intrările de la metrou,
și teii și castanii și duzii au primit apa, frunzele lor spălate în sfârșit de praful de șantier,
și râmele au ieșit la suprafață pe peticele de pământ dintre pavele, respirând.

Și apoi, la fel de brusc cum a început, s-a oprit.
Și aerul a devenit limpede și rece și plin de mirosul de ozon și de pământ ud,
și soarele a ieșit printre nori și a format un curcubeu imens deasupra blocurilor din Pantelimon, un curcubeu făcut din lumină și din miliardele de picături de apă care încă pluteau în aerul nostru comun.

Și noi toți am ieșit din adăposturile noastre,
respirând adânc același aer proaspăt, conectați pentru câteva minute de aceeași apă căzută din cer,
străini care tocmai împărțiseră, fără să știe, același eveniment cosmic și banal.